TEORIA INILOR – TEORIA INFLUENŢEI

Posted in Fără categorie on 8 Iunie 2011 by Octav Chivulescu

– Căutând raţiunea de a fi a lucrurilor –

Fiecare om este o întrebare pusă din nou spiritului Universului” (Mihai Eminescu)

 

Omul este o frânghie care leagă bestia de supraom – o frânghie peste abis” (Friedrich Nietzsche)

***

Ȋntrucât vom lucra cu ipoteze şi teorii, să ne reamintim definiţiile acestora:

„TEORIE Sistem de principii şi de idei, obţinute prin generalizarea experienţei umane, care reflectă legităţile naturii, societăţii şi gândirii.”

IPOTÉZĂ: Presupunere, enunţată pe baza unor fapte cunoscute, cu privire la anumite (legături între) fenomene care nu pot fi observate direct sau cu privire la esenţa fenomenelor, la cauza sau la mecanismul intern care le produce; presupunere cu caracter provizoriu, formulată pe baza datelor experimentale existente la un moment dat sau pe baza intuiţiei, impresiei „… şi al inspiraţiei, dacă imi este permis a completa.

***

 Localizarea în problemă

Download Trailer PPS – Inns Theory – ENGLISH LANGUAGE – Full

Download Trailer PPS –  Teoria Inilor – Romana – Full

***

Cap. 1

Puterea influenţei *

 Omul este o divinitate înlănţuită de puterea condiţiilor” Marin Preda

Ne scapă vederii atente un fapt cu adevărat extraordinar pe care obişnuinţa l-a transformat într-unul banal, şi anume puterea de influenţă izvorâtă din mintea omului.

Ştim cu toţii ce comportament violent dezvoltă instinctiv un animal sălbatic în interacţiunea cu vietăţile din jurul său. Vorbim de lei, tigri, urşi, lupi, hiene s.a.m.d.

Dacă însă aceste sălbăticiuni sunt crescute de om, constatăm că îşi schimbă comportamentul violent. Intrate de la o vârstă foarte fragedă – foarte important de menţionat acest amănunt – în raza de acţiune a puterii de influenţă a minţii umane, fiarele sălbatice îşi inhibă comportamentul violent, devenind ‘animale îmblânzite’.

(*INFLUÉNȚĂ – Acțiune exercitată asupra unui lucru sau asupra unei ființe, putând duce la schimbarea lor ♦ Acțiune pe care o persoană o exercită asupra alteia deliberat, pentru a-i schimba caracterul, evoluția, sau involuntar, prin prestigiul, autoritatea sau puterea de care se bucură.”)

Această schimbare de comportament a animalelor sălbatice nu se regăseşte apărută în mod natural şi constă în supunere, acceptare, toleranţă, poate chiar afecţiune şi cel mai important, în inhibarea instinctului de ucigaş înăscut, devenind animale îmblânzite.

Mai mult decât atât, dacă această misterioasă putere de influenţă pornită din mintea umană este exercitată metodic şi un timp îndelungat prin instrucţiuni de dresaj, rezultatele sunt de-a dreptul miraculoase. Animalele par a fi dintr-o altă lume, una ireală, nenaturală ca cea a poveştilor, în care dobândesc un comportament total diferit de cel natural, devenind animale dresate.

Dresajul este rodul influenţei muncii unui dresor cu animalele sălbatice pe durata vieţii lor.  Dacă vom privi efectul influenţei  exercitate de-a lungul a mai multe generaţii asupra unor animale iniţial sălbatice, vom constata că aceasta a condus la apariţia unei noi ‘specii’  de animale, neobişnuită pe planeta noastră. Cea a animalelor domestice

 În întreaga natură nu exista animale domestice apărute ca şi rod al evoluţiei speciilor. Animalele  domestice, reprezintă în totalitate rodul acestei misterioase influenţe exercitate de mintea omenească rămasă, cum spuneam mai devreme, camuflată de pătura groasă a obişnuinţei cotidiene.

Aşadar, în mintea omului există o forţă inteligentă miraculoasă care, în funcţie de perioada de timp în care acţionează asupra unor animale sălbatice, le schimbă acestora pornirile instinctive, prin trei trepte de modificare a instinctelor, devenind animale îmblânzite, dresate şi domestice. Trei trepte de adevărată evoluţie spirituală.

*

Constatăm astfel că avem în mintea noastră o puternică forţă de influenţă!

O forţă inteligentă ce se poate impune în faţa celorlalte specii; ba chiar poate să educe alte minţi în ‘spiritul’ ei. După ‘chipul şi asemănarea’ ei. Forţa aceasta îşi manifestă influenţa prin acţiuni inteligente construite din tot felul de norme condiţionate şi raţionale.

*

Cap. 2

Similarităţi bizare

*

Curios lucru, dar animalele sălbatice  ”influenţate” de această forţă misterioasă, suferă si transformări fizice, cea mai evidentă fiind faptul că îşi pierd grosimea blănii.

 

Influenţa, exercitată o vreme îndelungată – zeci sau sute de mii de generaţii – pare că schimbă nu doar comportamentul vieţuitoarelor în minţile cărora există, ci şi aspectul fizic al acestora. Pierderea blănii este, cum spuneam, unul dintre aceste modificări!

 

Şi în acest punct trebuie să observăm un fapt extrem de interesant. Noi, posesorii puternicei forţe misterioase, cei din minţile cărora porneşte influenţa, vedem că am ‘suferit’ un acelaşi un ‘efect secundar’ cu cel al animalelelor domestice: pierderea blănii!

 

Ştim că ne asemănăm genetic cu cimpanzeii bonobo, al căror ADN este 98,7 % identic cu al nostru. Cele 1,3 % diferenţieri să conţină în ele tot ceea ce înseamnă să fi om? Cam greu de crezut mai ales că, dacă s-ar verifica diferenţa genetică între porcii sălbatici şi cei domestici, cel mai probabil că ar rezulta o diferenţă la fel de mică. A fi om, până la urmă, presupune o moştenire genetică ori una educaţională? De influenţă?

 

 Şi atunci – ţinând cont atât de asemanarea genetică cât şi de similaritatea pornirilor instinctiv violente pe care ni le inhibăm cu ajutorul educaţiei primite încă din primii ani de viaţă – nu pot să nu mă întreb: oare nu suntem, la rândul nostru, nişte animale domestice dresate la rândul lor de aceeaşi forţă de influenţă misterioasă prezentă şi în noi?

 

Să nu fim noi iniţiatorii, originea acestei forţe de influenţă? Să fim doar alte animale a căror educaţie-influenţă a pornit în urmă cu 2,5 milioane de ani – de când datează primele unelte de piatră – sau poate doar de 100 000 de ani de când a apărut Homo Sapiens Sapiens?

Să nu fim noi dresorii absoluţi, ci tot nişte animale dresate? Dresate de cine sau de ce?

3. Diferenţieri la fel de bizare

Cunoaştem faptul că toate lucrurile ce există în universul cunoscut sunt organizate într-o ordine raţională, perfectă, iar interacţiunea dintre ele este de asemenea deductibilă în mod raţional. De ce aşa, încă nu ştim. Nu ştim nici cine sau ce face să existe această armonie raţională în univers. Dar indiferent cine sau ce ar fi, pare să cunoască ‘efectele secundare’ ale forţei miraculoase de influenţă – pierderea blănii călduroase spre exemplu – căci am dobândit, în paralel, ştiinţa necesară confecţionării îmbrăcăminţii. Spre deosebire de animalele care hibernează ori care aşteaptă în peşteri sau în vizuini sosirea primăverii, omul ‘domesticit’ s-a putut îmbrăca şi astfel şi-a putut continua procesul de instruire exercitat de forţa de influenţă apărută în mintea sa.

Ce alte efecte secundare mai putem observa? Observăm că în cazul omului creşterea părului de pe cap (şi cel de pe faţa bărbatului), devine continuă,

  

fapt nemaîntâlnit în lumea animală:

Ca şi compensaţie ştim să tundem acest exces de păr – altfel ne-am fi tot împiedicat călcând pe el –  însă această observaţie cu tot cu constatarea ei nu aduc nici un progres în aflarea naturii forţei de influenţă căutate, spre deosebire de următorul ‘efect secundar’.

Misterioasa forţă ce guvernează în şi din minţile oamenilor determină nu doar pierderea părului de pe corp sau creşterea acestuia pe cap şi pe faţă, ci şi apariţia unor aptitudini aparte, ce pot fi găsite în exclusivitate doar la oameni: râsul şi plânsul, perceperea noţiunilor de timp şi de moarte, comunicarea gândurilor prin vorbit şi prin scris, posibilitatea planificării acţiunilor viitoare prin gândindire raţională şi folosind imaginaţia care proiectează pe ecranul minţii filmele acestor acţiuni închipuite, nevoia de muzică – compunere, interpretare şi ascultarea acesteia cu plăcere – simţul esteticului – frumos şi urât, şi multe altele.

Caracteristica exclusiv… umană la care am să mă refer în acest punct al raţionamentului este pudorea!

 

Animalele nu-şi feresc goliciunea trupului aşa cum o fac cei mai multi dintre oameni. Şi totuşi, există triburile contemporane…

Consider a fi foarte importantă această caracteristică, pudoarea, datorită căreia putem face observaţii şi analize comparative între om şi animal, între omul civilizat şi membrii triburilor din junglă care – deşi contemporani cu noi – nu se ruşinează de goliciunea corpului lor. De notat faptul că nici copii mici nu se ruşinează de goliciunea trupului, asta până la o anumită vârstă şi doar după ce părinţii îi învaţă să o facă. Putem concluziona că pudoarea este dobândită, impusă chiar, de forţa de influenţă civilizatoare. Şi toate celelalte caracteristici exclusiviste pomenite mai sus, una după alta, sunt de asemenea rodul învăţării lor de la cei deja învăţaţi. Chiar şi mersul biped!

Animalele nu trebuiesc învăţate să meargă, pentru că mersul lor este instinctual. Copii de om trebuiesc învăţaţi să meargă în picioare, deoarece forţa de influenţă ne-a schimbat mersul  natural, patruped, în unul biped.

Aceste ultime observaţii induc ideea că aceste efecte de natură comportamentală ale forţei miraculoase de influenţă – ce ne diferenţiază de animal conferindu-ne statutul de „om” – nu se transmit pe cale genetică! Continuitatea lor în timp se datorează numai exercitării influenţei şi transmiterii ei din generaţie în generaţie. Caracteristicile ce ne definesc ca şi oameni se translatează de la un individ la altul şi din generaţie în generaţie, prin instrucţiuni predate şi învăţate. Putem vedea astfel omenirea precum lumina unei flăcări aprinsă undeva în negurile timpului şi întreţinută de toţi strămoşii noştri, rând pe rând, generaţie după generaţie.

Rodul acestei munci obişnuim să-l denumim astăzi prin termenul de civilizaţie umană, un stat în stat, mai bine zis o lume într-o lume, o lume virtuală, ce locuieşte în minţile noastre, o lume construită exclusiv din concepte abstracte, ce trăieşte paralel cu lumea naturală.

Am ales caracteristica pudorii în prezentul raţionament pentru încă un motiv, unul extrem de important. Pentru ca sentimentul pudorii să existe este necesar ca în mintea animalului să apară un tip cu totul şi cu totul nou de perspectivă, una orientată spre sine însăşi. Punctul de vedere care îi arată cum arată el fizic, privit dinafară. Cum îl văd ceilalţi observatori. Imaginea din oglindă înţeleasă ca aparţinându-i.  Cea mai mare minune, la care celelalte vieţuitoare – cu câteva excepţii – nu au acces: conştiinţa de sine!

Pentru a avea pudoare, trebuie, în primul rând, să fii o conştiintă de sine. Animalele nu dezvoltă nici o reacţie în faţa propriilor fotografii pentru că ele nu ştiu cum arată. Animalul fără conştiinţă de sine, privindu-se într-o oglindă, va crede că zăreşte un alt animal, nicicum pe el însuşi, pentru că nu are cunoştiinţă despre corpul în care trăieşte şi deci nici conştiinţă despre sine. Putem cu uşurinţă să ne imaginăm cum am fi fiecare dintre noi dacă nu ne-am vedea niciodată propria imagine într-o oglindă şi dacă părinţii şi nimeni altcineva nu ne-ar vorbi descriindu-ne identitatea şi apartenenţa.

Omul are conştiinţă de sine, putem spune asta cu siguranţă, chiar dacă nu ştim mare lucru despre natura acestei funcţii atât de importante. Totuşi, analizând comportamentul copiilor „ferali” – sălbatici, găsiţi în junglă şi crescuţi departe de influenţa părinţilor lor ori a societăţii umane – copii ce nu se recunosc în oglindă aidoma animalelor, putem să concluzionăm că şi conştiinţa de sine – lumina minţii – este tot un ‘efect’ datorat în exclusivitate acţiunii misterioasei forţe de influenţă asupra minţii noastre…

Dar cred că deja am înaintat cam adânc în problemă, aşa că să o luăm cu începutul.

Cap.3

Despre conştiinţă

Noi toţi am fost ‘dresaţi’ – educaţi de către părinţi, din primii ani de viaţă, acei primi 7 ani, apoi de grădiniţă, şcoala, facultate, de persoanele din jurul nostru, de cărţile citite şi de filmele văzute.

Practic, fiecare nouă generaţie ‘a deschis ochii în lume’ crescând sub influenţa societăţii umane din vremea respectivă. Asta pare a fi destul de clar şi de adevărat. Ȋntrebarea care vine raţional din urmă, este: ce se întâmplă la origini? De unde a pornit această influenţă pentru prima oară? Forţa asta de influenţă exista în vreo formă imaterială prin cosmos? A apărut ea spontan şi s-a dezvoltat de-alungul evoluţiei materiei/vieţii/omului? A fost ea ‘exportată’ de alte civilizaţii mai avansate din univers? Indiferent de unde ar proveni iniţial această influenţă, însăşi faptul că ea există – constatând efectele ei incredibile ce au ca rezultat chiar existenţa societatii noastre de azi, cu toate descoperirile ei de până azi – este un lucru extraordinar, care ar putea să ne indice direcţia din care venim, cine suntem de fapt, şi desigur, direcţia pe care trebuie să o urmăm.

Devine aşadar important de aflat dacă noi, minţile conştiente ale oamenilor, suntem cu adevărat rodul muncii de milioane de ani al forţei educaţionale de influenţă deoarece aflând ce este şi de unde vine această forţă, vom răspunde de fapt la propriile noastre frământări existenţiale.

Faţă de toate celelalte animale, omul, datorită conşţiinţei din mintea sa, îşi poate conştientiza fiecare simţ sau instinct în parte.

Astfel, datorită conştientizării simţului gustului, omul îşi prepară hrana gătind-o, combinând-o şi asezonând-o cu diverse mirodenii. Doar omul mânâncă din plăcerea de a mânca, faţă de animalele care mânâncă carnea crudă, sângerindă, muşcând direct din animalul vânat, din hoituri, resturi… Noi avem cărţi de bucate, noi savurăm mâncarea gătită la foc, noi mâncăm nu doar din nevoia de a supravieţui ci şi din plăcere, în vreme ce animalele doar îşi vâră direct în stomac ceva comestibil pentru a supravieţui.

 

Datorită conştientizării simţului vederii, omul şi-a construit o întreaga industrie a vizualului, de la cărţi şi reviste la filme şi interent. El a început, mai întâi, să deseneze pe pereţii peşterilor imagini ale animalelor pe care mai târziu le-a stilizat, le-a hieroglifizat şi tot aşa până când acestea au luat forma literele unor alfabete, dezvoltându-şi astfel un limbaj şi putând comunica. Comunicând, omul şi-a aprins flacăra imaginaţiei, prin care şi-a construit propria lume, atât de diferită de cea din care a pornit, şi care a rămas sălbatică.

Urmând raţionamentul, conştientizând simţul auzului, omul a putut da sunete imaginilor, hieroglifelor, literelor şi cuvintelor, pornind astfel comunicarea prin vorbire, devenind cuvântător într-o lume de necuvântătoare. Totodată şi-a construit o industrie a muzicii care îl inspiră, alimentndu-i imaginaţia cu idei noi, sosite parcă dintr-o altă lume, plină de idei…

Nici instinctul de a se reproduce nu a rămas nedezvoltat de către puterea conferită de conştiinţă, omul făcând dragoste din plăcere şi nu exclusiv din pornirile anuale sau sezoniere de reproducere. Putem aminti aici şi despre industria sexului, toată această industrie existând şi funcţionând numai datorită conştientizării profunde conferite de conştiinţa din mintea sa.

Ȋn plus, omul este singura fiinţă care se excită la vederea unei poze sau a unui film ce reprezintă nudul sexului opus. Tot omul este singura fiinţă care reacţionează la fotografia unei mâncări sau a unei băuturi, restul animalelor ignorându-le ca şi cum ar fi simple foi albe, transparente sau mai bine spus, chiar invizibile. Şi toate aceste noi atribute ce în final ne transformă în oameni, diferenţiindu-ne total de animale, există în viaţa noastră esclusiv datorită conştiinţei din mintea noastră. Putem spune că dintre toate animalele, omul este singura „fiinţă vie” din „împărăţia posibilităţilor existenţiale„.

 ***

Conştiinţa. Cum începe totul

Putem spune astfel că cel mai important efect al ‘forţei de influenţă’, cel care ne dă identitatea de fiinţă umană  este conştiinţa de sine, iar observaţiile următoare sunt în măsură să formeze o opinie clară asupra momentului apariţiei conştiinţei de sine în mintea micuţului pui de om.

Copiii foarte mici au în faţa oglinzii un comportament foarte asemănător cu cel al puilor de căţel, lingând şi pupând curioşi imaginea prietenoasă care, din partea cealaltă, face exact acelaşi lucru:

Ceva mai târziu, comportamentul copilului în faţa oglinzii este foarte asemănător cu cel al unui câine adult. Ambii vorbesc (respectiv latră) cu imaginea din cealaltă parte, fac diverse mişcări parcă pentru a vedea dacă şi cei din faţa lor or să le facă,

şi, cel mai interesant,  caută  în spatele oglinzii crezând că vor găsi ‘personajul’:

Această căutare în spatele oglinzii arată că nici copilul şi nici câinele adult nu conştientizează faptul că privesc o oglindă, şi deci că ‘personajele’ sunt chiar ei însuşi. Acest joc continuă şi de fiecare dată rezultatul este surprinderea şi dezorientarea că în spatele oglinzii nu se află nimic. Din nefericire pentru ei, câinii rămân în acest stadiu, copiii însă, merg mai departe…

Momentul exact al autorecunoaşterii în oglindă a fost demonstrat prin ingeniosul test numit: The rouge test self-recognition. Acest test constă în marcarea printr-un mic punct de culoare roşie, aplicat cu discreţie pe fruntea copilului înainte ca acesta să se joace în faţa oglinzii.

Copilul va privi în oglindă crezând că vede un alt copil ce are un punct roşu pe frunte:

La copilul în vârstă de aproximativ 18 lui, apare declik-ul: cu o figură ce denotă  surprinderea, acesta realizează că punctul este pe fruntea lui, şi că astfel, ‘personajul’ este chiar el.

Urmează o perioadă de cercetări ale feţei şi corpului, prin care cu toţii am trecut cândva dar de care nu ne mai amintim… Acest moment marchează începutul apariţiei conştiinţei de sine în mintea copilului. Teste similare s-au făcut şi pe gorile şi cimpanzei şi s-a reuşit obţinerea reacţiei de autorecunoaştere, dar la o vârstă inaintată. Mai târziu, copilul ajunge să întoarcă capul în spate atunci când în oglindă vede că cineva i-a apărut în spate, fapt pe care maimuţele nu îl mai pot realiza. Acesta trebuie să fie momentul în conştiinţa de sine împlineşte cercul al cărui centru coincide cu ego-ul uman. Eu-l s-a autoidentificat…

CAP.4

Să vizualizăm apariţia conştiinţei

Pentru o înţelegere mai facilă – aceasta deoarece noi, oamenii, suntem obişnuiţi să gândim în imagini – în cele ce urmează, vom încerca să reprezentăm grafic această entitate imateriala, conştiinţa*, simbolizând-o printr-o formă humanoidă difuză, de culoare albastră.

  • Conştiinţa nu este materială în nici un fel am privi lucrurile, şi astfel aceasta nu poate avea o formă definită: reprezentarea grafică propusă aici are un caracter pur simbolic, pentru o vizualizare mai facilă a ideilor!

Astfel, vom încerca să ataşăm o formă grafică ce va contura apariţia şi dezvoltarea în timp acestei entităţi imateriale, pentru fiecare dintre paşii de mai devreme.

Copilul foarte mic care se ‘iubea’ cu propria imagine reflectată de oglindă are acumulate câteva imagini memorate, deci cunoştiinţe: părinţii săi, câteva cuvinte, câteva jucării, camera sa de joacă, animale de companie ş.a.m.d.

Aşadar, în mintea sa începe să se dezvolte un fel de conştiinţă difuză şi confuză despre cele din jur, reprezentată în dreapta imaginii de mai jos, printr-un mic norişor de culoare albastră.

In stadiul următor, copilului i se dezvoltă conştiinţa de cele din jur, observând lucrurile mai în detaliu, printre care şi pata roşie de pe faţa ‘copilului’ din faţa sa. Norişorul conştiinţei creşte în dimensiuni.

Copilul a mai crescut, şi începe să cerceteze fiind împins de o curiozitate de nestăpânit, inclusiv în spatele oglinzii, locul unde ar trebui să îl găsească pe copilul din rama de sticlă. Conştiinţa de cele din jur  creşte şi devine din ce în ce mai conturată.

La vârsta de 18 luni, copilul este pasionat în mod constant de imaginea din oglindă, şî mai ales de pata roşie de pe fruntea copilului care se tot ascunde în spatele oglinzii. Simte că lucrurile stau altfel decât par a fi, dar încă nu ştie ce. Conştiinţa de cele din jur este deja foarte bine definită, conştiinţa de sine nu s-a localizat încă.

În sfârşit, ca prin magie lucrurile s-au răsturnat în mintea lui, realizând brusc că în spatele sticlei înşelătoare tot timpul s-a aflat propria-i imagine. Pentru prima dată mintea sa primeşte informaţii despre el însuşi. Conştiinţa de cele din jur păleşte în intensitate pe lângă conştiinţa de sine ce tocmai s-a născut, şi care pe zi ce trece va deveni tot mai puternică.

Cam aşa trebuie că stau lucrurile. Mai întâi se naşte un trup micuţ, 100% de origine  animală, animat de instincte Apoi, sub puterea forţei de influenţă din minţile celor din jur (părinţi, bunici, educatori sociali) în mintea acestuia răsare şi se dezvoltă o entitate de natură spirituală, conştiinţa de sine. Copilul este de acum un corp de animal în mintea căreia va locui de aici încolo o fiinţă umană.

Aceasta poate fi o explicaţie a dualităţii existenţiale a naturii omului: coabitarea dintre entitatea spiritual-raţională a fiinţei umane şi pornirile instinctiv-sălbatice ale animalul purtător, a cărui întreagă existenţă va fi marcată de porniri antagonice,  instinctuale pe de o parte şi raţionale pe de cealaltă parte.

Liberul arbitru ar putea fi astfel, libertatea de a ne supune pornirilor instinctuale sau de asculta de vocea raţiunii, a conştiinţei…

***

Conştiinţa. Ce se întâmplă mai departe

 

Pe măsură ce copilul experimentează viata, conştiinţa sa de sine se transformă atât calitativ, cât şi cantitativ.

O carte citită înseamnă o viaţă trăită” spunea cineva gândindu-se – mai mult ca sigur – că acea carte rezumă experienţa de o viaţă a autorului ei,  inoculată în minţile celor ce o citesc. Cu cât mai multe cărţi citite şi experienţe trăite, cu atât mai multe informaţii – veritabile instrumente folositoare la momentul luării unei decizii – aflate la dispoziţia conştiinţei de sine. Conştiinţa de sine creşte constant, hrănindu-se cu astfel de experienţe şi informaţii.

Spune-mi ce prieteni ai să-ţi spun cine eşti„, spune şi o veche vorbă înţeleaptă. Conştiinţa de sine se ‘lărgeşte’ făcându-le loc în ea unor – să le spunem – ‘pseudo-conştiinţe de sine’ ale tuturor personajelor care înseamnă ceva în viaţa fiinţei umane. Astfel, părinţii, bunicii, fraţii şi surorile vor avea un fel de ‘corespondent virtual’ în dimensiunea spaţiului interior al conştiinţei de sine. Iubirea este poarta prin care acestea intră şi dragostea este ‘(i)materia’ din  care sunt construite.

Prin poarta larg deschisă şi cu încredere copilărească, pătrund şi personaje care aduc cu ele opusul iubirii, respectiv ura. Şi de câte ori conştiinţa de sine  le priveşte în imaginaţia sa, o strângere de inimă se face simţită, făcând pulsul să crească. Asta este viaţa, cu bune şi cu rele.

Conştiinţa de sine înaintează în timp adunând în lumea virtuală din  jurul ei, noi şi noi informaţii şi experienţe, noi şi noi personaje transformate în ‘pseudo-conştiinţele de sine’. Astfel îşi fac loc colegii de şcoală, de liceu, de facultate, de servici, vecinii, ş.a.m.d. Printre acestea îşi face loc şi prima dragoste a adolescenţei, poarta de intrare luând brusc forma unui portal înflorat, prin care nu plouă şi nu bate vântul…

Împreună cu această primă iubire sau poate cu o alta, fiinţa umană se va însoţi, trupurile celor doi dând naştere unui nou trup de animal care va fi luat în grijă de conştiinţele lor sine. Acestea vor însămânţa în mintea micuţului animal lipsit de blană mai întâi conştiinţa de cele din jur iar mai apoi, după ce-l vor învăţa să le vorbească limba şi să meargă în două picioare, îi va aprinde lumina minţii, născând o nouă conştiinţa de sine ce se observă cu plăcere în oglindă.

Ȋntr-un anume fel, putem spune că suma pseudo-conştiinţelor face corp comun cu conştiinţa de sine în lumea căreia există, deoarece atunci când conştiinţa de sine pierde pe cineva drag, simte cum ceva din ea s-a rupt şi nu mai e… Durerea este aproape fizică însă nu aparţine corpului, asta o ştim bine cu toţii, ci minţii. Este pierderea suferită de conştiinţa de sine…

Altfel cum ai putea să înţelegi durerea din suflet sinţită la vederea, să spunem, a animalului de companie – un căţel – crescut de mic, ce stă întins fără suflare în mijlocul drumului lovit fiind de o maşină,

faţă de doar regretul distant atunci când vezi un câine necunoscut în aceeaşi postură finală? Dragostea şi ura construiesc, în lumea conştiinţei de sine, noi şi noi entităţi ale spiritului,  iar când acestea dispar, se simte dureros de clar ruptura.

Şi mai este ceva, doar oamenii plâng. Fiinţa umană din ei, mai exact. Conştiinţa lor de sine…

Uitându-te la poza de mai jos, poţi vedea legătura ce se naşte şi creşte între om şi animal. De fapt , între fiinţa umană şi animal. Şi totodată poţi să vezi, mijind ochii minţii, şi forţa de influenţă exercitată de conştiinţa de sine, pe care încercăm să o înţelegem aici.

Cap.5

Aşa stau lucrurile cu noi, fiinţele umane. Cam asta suntem şi cam de aici venim. Noi ca şi indivizi, desigur. Flacăra conştiinţei unei generaţii de fiinţe umane a fost aprinsă de generaţia de dinainte, şi tot aşa până în negurile timpului. Dar celor de dincolo de aceste neguri ale timpului cine le-a aprins flacăra conştiinţei de sine? În trecut, pe pământ, ştim că nu existau fiinţele umane, ci doar plante şi animale, şi astfel se naşte întrebarea: cine a aprins pentru prima dată flacăra conştiinţei?

(va continua)

1. Obiectivele Teoriei Inilor

2. Câteva consideraţii